Fragmente de amintiri din facultate 

Probele de admitere erau așa: prima probă, care la Cluj era eliminatorie dar la noi nu, era limba și literatura română, pe notă și se cumula cu notele de la probele practice. Ultima probă era prezentarea unei mape în specificul secției dar primeai și întrebări despre istoria artei, ba chiar și despre istoria artelor contemporane. Țin minte, de exemplu una, dintre întrebările Domnului Petroiu care mi le-a pus mie a fost unde a existat o bienală de sculptură mică și s-a închis acum câțiva ani. Intram câte cinci deodată la această probă și țin minte că tot domnul Deliu Petroiu l-a întrebat pe Sorin Dungan: în ce carte găsești lucruri despre artiștii contemporani. Gândiți-vă erau anii ‘90 în care nu găseai informații așa cum pot să o faci acum. Era și nu era o deschidere. Sorin Dungan a răspuns simplu și clar despre singura carte de căpătâi a istoriei artei contemporane de la noi: Dicționar de Artă, Constantin Prut, ediția 1985. Cartea aceea ne-a rămas la toți întipărită pe viață. Mă repet era cartea noastră de căpătâi. Din acea carte puteai să afli despre artiști, interni și externi de care nu știai. La probele practice îți spun sigur că era desen și culoare. Noi am dat portret desen și portret culoare, fără probă de compoziție.

Admiterea am dat-o la Liceul de Artă. Îți dai seama, noi am crescut acolo dar era inedit și pentru ei și pentru noi. Mai târziu am ajuns în posesia probei de culoare de la admitere când ne-am mutat dintre o parte în alta într-una din multele dăți. Eu stau bine cu memoria și țin minte multe mutări dar nu sunt sigur că pot să le acopăr pe toate. Le știu nu doar pe ale mele ca secție ci și ale tuturor.

Aveam atelier la Fabrica de Ciorapi. Aveam în sală o sobă în care puteai să bagi lemn de un metru și douăzeci, foarte gros. Când se încingea soba, leșinai de căldură acolo. Era fosta sală de ședințe a Fabricii de Ciorapi, … cu tribună. Toată treaba asta avea un șarm aparte, și cartierul și restul… Spațiul în sine era frumos: să ai tu scenă și din când în când, în pauză, să poți să te urci pe scenă și să ții o conferință.  Era un joc foarte frumos.

Noi am făcut foarte multe plimbări am avut șansa sau neșansa, dar nu o simt ca pe un minus, să ne mutăm de multe ori în diverse locuri. Am început în str. Pestalozzi. În bănci ne-au pus! În săli, în bănci și ne-au zis foarte frumos că aici se poate desena bine. Nu era așa. Pozele din prima zi sunt făcute după ce ni s-au prezentat clasele și mobilierul. Aveam trei clase și aceeași suferință că mobilierul nu era bun. Am avut noroc că facultatea ne dădea baza materială culori, hârtie, uleiuri și Dumnezeu mai știe ce. Dar puteai să lucrezi multe cu acele materiale. Planșetele care le-am făcut acolo din placaje și pancarte le-am purtat după noi peste tot, în toată perioada facultății.

Am avut primul atelier pe Pestalozzi, după aia în cămine, în travee, la etajul 6 și 7 la universitate la Fabrica de Ciorapi, apoi în Corpul T al Politehnicii de lângă pasajul Jiul, la Primăria Veche și apoi la final în Balta Verde. La început eram puțini și știam tot timpul unii de alții, apoi au venit tot mai mulți studenți și profesori iar lucrurile și oamenii s-au mai transformat …

Orașul a fost cuprins, prezența noastră era foarte importantă; de exemplu în Piața de Fân în fiecare zi trecea câte un om cu o mapă la ceva timp pentru că se ducea la atelier, la școală. Că s-a perceput sau nu această situație e altă treabă, nu intrăm în discuții.

Pe atunci alocam toată energia și timpul pentru studiu. Nu știu cum dar atunci aveam mult timp și stăteam și lucram. Chiar i-am rupt un deget unui portar de la Primăria Veche care voia să ne dea afară din atelier noaptea. Noi lucram și i-am spus că nu este în măsură să ne oprească din ceea ce facem. A doua zi a venit hârtie de la rectorat să fiu exmatriculat; noroc cu Rudolf Bone și alți profsori. Marele și importantul merit al dascălilor noștri a fost că au ținut cu instituția asta. Faptul că tu ții cu o echipă este foarte important.

Am vrut neapărat să repet anul și așa am făcut. Pe vremea aceea dacă rămâneai repetent ți se recunoșteau toate materiile, mai puțin pe cea pe care nu ai promovat-o.

A fost atunci trai și viață, m-am pus să modelez. În întregul an eu aveam doar o materie de trecut. Atelierul de modelaj al tuturor secțiilor era la etajul 7 în Universitate și era ocupat doar două după amieze pe săptămâna și nu tot semestrul. Am discutat cu Lihor și anul acela am putut să stau să lucrez. Am făcut peste 300 de portrete. Ajunsesem la o dexteritate cretină. Eram de dimineață acolo în fiecare zi indiferent cum trecea noaptea. La un moment dat Lihor l-a adus sus pe Jecza și când a văzut ce lucrez m-a poftit să merg jos, la el în atelier, să stau cu grupa lui. I-am mulțumit cu respect dar am spus că mie îmi e bine aici, cu toate că mai târziu am coborât și jos la el. Am fost și la Gaga în atelier dar am plecat ca să nu încep să-i visez sferele. Trebuie să fii foarte atent când faci ucenicie undeva. Și bătrânul Gaga și Jecza au apreciat lucrul asta pentru că este un lucru cinstit.

În Primăria Veche a fost poate cel mai frumos loc. Veneau muzicienii și era mare lucru. Carol Vitez era acolo cu noi, la fel și Sasha Stoianov, Călin Nanu și alții. Erau și de la teatru – Lelu Bihoi, Țache-Victor Țintoi – sau arhitectură – Eugen Filip, Cornel Nicoară. Și interesant era că fiecare își făcea treaba, puteai să desenezi sau să modelezi fără bruiaj era același crez.

Erau rafinamente care trebuiau, nu forțate sau crispate.

Începuturi

Din prima clipă pot să spun Odiseea, apoi pot să mai spun încă o dată Odiseea, văzând poza din prima zi în curtea Facultății de Geografie. În spatele imobilului era o adunare de oameni, parte se cunoșteau, câțiva, cei tineri, se cunoșteau poate mai bine. Toți încercați întru fel sau altul de o mare bucurie pentru că școala de Arte renăștea la Timișoara prin voința acestui mare, mare suflet domnul Aurel Brăileanu primul decan. El a pândit ani de zile refacerea și a îndurat umilințe, a cerșit, s-a revoltat s-a ridicat pentru această idee minunată care ne-a realizat și nouă apartenență și visuri. Această primă zi ne vede, știuți și neștiuți, bucuroși și dezorientați, se vede în imagini. Am primit trei săli în spațiu Facultății de geografie iar locația în care s-au făcut fotografiile erau niște depozite, niște … nu știu acareturi, debarale, în care erau foste pancarte patriotice cu litere aplicate pe bucăți de placaj.  Acestea au constituit primele noastre materiale, din ele ne-am făcut primele planșete, șevalete etc.

Eram 22-23, norma era de 7 pe o grupă pentru că așa era norma la Arte Plastice: trei secții pedagogie,  grafică și pictură. Profesori erau câțiva: domnul Brăileanu conducea pedagogia, Domnul Nuțiu conducea pictura și doamna Suzana Fântânaru cu domnul Constantin Catargiu aveau grafica. Deci cele trei secții care au început să funcționeze cu o dorință și energie la nivelul celorlalte instituții din țară pe undeva.

Am primit niște vizite importante chiar de la început. De Marco de exemplu, un galerist care l-a lansat pe Paul Neagu,  ne-a vizitat chiar din primul semestru și s-a bucurat de nivelul la care eram. Toate au fost bune, tot ceea ce domnul Brăileanu ne-a propus am acceptat pentru că multe materii erau opționale. Istoria religiilor, psihologie și altele le-am făcut la sfatul lui. Terminând primul an, a trecut vacanța și când ne-am întors toamna la școală am găsit toate lucrările noastre depozitate în pivniță în apă sau aruncate. Cei de la geografie nu ne mai doreau, chiar dacă la sfârșit de an am făcut o expoziție frumoasă, oamenii de la geografie au considerat să ne elimine de acolo.

Au urmat trei ani în traveele Universității de Vest adică în holurile dintre corpurile de clădire pe care le am blocat cu niște placaje. Treptat a crescut numărul de secții: la un moment dat a apărut sculptura, la un moment dat a apărut tapiseria, designul și tot acest timp de încercare a fost o luptă, o dorință și o facere. Aveam mai multe locuri pentru ateliere. Uneori te și mirai, colegii de la diferite secții erau repartizați în alte spații și nu îi vedeai vreme îndelungată.

Un început foarte tumultos dar plin de energie și de forță și de bun gând, de rost, de foarte mult rost. La facultate stăteam toată vremea. Nimeni nu se gândea să nu vină la facultate. Stăteam lucram, spălam chiar și pe jos, aranjam totul.

A urmat apoi un moment, asta vorbind despre Odiseea spațiilor, când am ajuns la Balta Verde într-un cămin de liceu unde deja era mai bine. Eram mai toți împreună, dar noi terminam deja facultatea. Acolo ne-a prins pe noi anul șase de facultate. Nu mai era domnul Brăileanu decan, era domnul Flondor. Acolo am încheiat noi prima generație această Odisee. Odiseea locului și a facultății nu sa terminat ea a continuat și a ajuns în actualul spațiu unde domnul Dumitru Șerban a consfințit locul și investiția într-o tratare modernă la nivel European. De aici până acolo înseamnă călătoria referitoare la loc, destinația într-o matcă a acestei școli.

Despre arta din facultate și din afara facultății

În primul rând noi chiar din primul an am generat un episod de mărturisire față de oraș, față de iubire, față de rolul nostru în oraș. S-a chemat 16 steaguri, 16 de la ziua de 16 decembrie, steaguri, prapuri, piepturi împietrite, steaguri bisericești, un omagiu adus eroilor Revoluției, un performance în Piața Operei, care ne definea ca atitudine.

După performance-ul 16 steaguri am format un grup numit Alb 16 din colegi și tineri artiști din Timișoara care s-au alăturat în construcția acestui gând: Sorin Vreme Marcel Brăilean, Johnny Oprescu etc.

Anul următor am făcut primul festival liber între-o lume liberă. S-a chemat Stare fără titlu.

La Stare fără titlu au participat extrem de mulți artiști din toată țara foarte bine cotați la ora actuală și majoritatea criticilor importanți pentru artele plastice acum din România.

Apoi am construit Studentfest-ul. Înaintea mea Ciprian Chirileanu și Lelu Bihoi au făcut ediția Strada, apoi vreo trei ani am fost eu directorul festivalului iar apoi președintele OSUT.  Am făcut edițiile Două puncte cardinale, Nu, Estetica. Festivalul există și acum și înseamnă ceva în România.

Studentfest-ul a fost început de Tomescu și de câțiva prieteni din organizația studenților sub o formă mai ușoară și se desfășura la Casa Tineretului și Casa Studenților. După aceea am zis: hai să îi dăm consistență, și cu Alin Gorscovorz am schimbat conținutul. Eu am avut rol doar pe zona de arte plastice. Ulterior am ajuns să facem comisii și să mergem prin țară să selectăm studenții care să poată participa la festival. La un moment dat la Strada au participat 600 de oameni și a durat o lună. Era extrem de complex de cazat, de hrănit, de desfășurat secțiunile, câte o săptămână una după alta. Între timp festivalul s-a îmbogățit și cu alte zone: literatură, arhitectură, etc.

Finalitatea este că în timp am câștigat în calitate. Dorința noastră era să putem institui și un premiu pentru fiecare dintre secțiuni. Din păcate la momentul respectiv nu am reușit să găsim o finanțare pentru acest premiu și regret acest lucru.

La început, la performance-urile noastre lumea publicul participa și simțea totul întru-un anumit fel. Acest lucru se întâmpla atunci instinctiv și dintr-o nevoie profundă care venea direct dinspre public. Acum ar fi mai greu și mai savant de făcut această apropiere dar este absolut necesară spre cunoaștere spre viețuire în sensul profund.

Despre taberele de creație și profesori

Prima tabără organizată de școală a fost la Oravița. Veneau acolo toți profesorii și ne vizitau: domnul Deliu Petroiu,  Romul Nuțiu … între noi și profesori era o relație foarte vie, spirituală și umană. Noi aveam voința și bunul simț și o aveau și ei. Nu era noi și ei ci era un tot unitar o plămădeală împreună. Tabăra de la Oravița a devenit ulterior Ciclova Montană iar Ciclova a generat Solariul, ceea ce este el astăzi. Cu satul Socolari eu am avut cea mai veche tangență. Pe la 14 ani am cântat acolo de ziua minerului, așa sa întâmplat să cânt acolo. Și sora mea a fost repartizată la Crivina și a locuit în Oravița, așa că eu am umblat des pe acolo înainte de facultate. În fapt practica de la Oravița și practicile ulterioare i-au dus pe colegii mei acolo iar ei au ajuns să se stabilească în zonă și să cunoască locurile. Este o relație mai adâncă, erau motive sentimentale puternice, în loc și simțire. Așa se întâmplă și în altă parte, așa a fost să fie și e bine.

Lucrurile astea vin din educația pe care am primit-o în cei șase ani prin drumul pe care l-am străbătut în facultate. Atunci încă nu era sistemul Bologna de 3 ani care nu știu dacă este bun sau rău. Este important că din Institut Pedagogic de trei ani domnul Brăileanu a adus facultatea la sistemul academic de șase ani și trebuie știut asta.

Domnul Deliu Petroiu ne ducea la un cenaclu în Casa Universitarilor. Acolo el recita și era universul și era o mare bucurie să îl asculți. Ne bucuram să putem fi aproape, căci el ne iubea pe toți și ne accepta pe toți.

Știu că la un moment dat Tajo a avut o expoziție la Centrul Cultural Francez și m-a invitat să facem un performance. Cu toate că domnul Deliu Petroiu nu agrea genurile experimentale el a venit și ne-a susținut. Pentru el frumusețea se oprea în Renaștere, evident nu la propriu dar avea o predilecție pentru această idee.

 Eram și sunt încă prieten foarte bun cu Sorin Vreme. Avea un atelier în tribunal și aproape zilnic eram ori eu la el ori el la mine. Mergeam și la el acasă. Așa l-am cunoscut pe Leon Vreme, un om minunat, extraordinar, atâta de echilibrat și inteligent. Era întotdeauna o plăcere să stai de vorbă cu el. Urma să purtăm o discuție despre manierism și să polemizăm pe ideea asta cu încredere și cu bun simț.

Romul Nuțiu era un om foarte inteligent și foarte puternic și foarte iubitor. Îi iubea pe ai lui groaznic de tare și se lupta pentru ei și i-a făcut groaznic de buni. A fost absolut dedicat.
Era un profesor foarte umblător, îți umbla și-n casă și prin oase și prin gânduri până în cele mai mici detalii.

Când s-a deschis sculptura a venit un domn Rudolf Bone cu un suflu și era Jecza cu un alt suflu și au creat din noi oamenii, sufletiști și cu spirit nu numai artiști. Poți vedea în oameni cu ce profesori au studiat și cum s-au conturat ca indivizi, este foarte frumos.

Crăciunurile…  Jecza, Nuțiu, Flondor și bătrânul Brăileanu ne așteptau în fiecare an să venim cu „echipajul” și să îi colindăm. Eram doar noi prima generație, nu toată facultatea. Le cântam „corinduri” și ne bucuram trăind împreună.

Atunci oamenii erau curați, curați la gând.